22 noiembrie 2009 Domnia întunericului

Într-un abis ne-nchipuit,pe-o margină de univers,
Pe-aleea ce duce-n adâncuri şi unde totul curge-n vers
Stau singur,căutându-mi calea şi veacurile ce-am pierdut,
Privind cu lacrimi cicatricea unui ego necunoscut.

Stingher şi prăfuit de vreme şi de nisipul din clepsidră
Păşesc agale pe cărarea ce trist se pierde - insipidă -
În hăul infinit şi tragic al timpului de mult apus
Şi unde glasul suferinţei şi-al chinului de mult s-a dus.

Iar sufletu-mi încoronat de-o viaţă stinsă,ponosită,
Se pierde-n labirint uitat,într-o capelă părăsită...
Şi-un dumnezeu cu chip cioplit îşi scoate ochii la iveală -
Un simulacru solitar ce-mi dă porunci la nimereală.

Eternu-mi suflu îngheţat se risipeşte-n zarea moartă
Şi mâinile îmi amorţesc,tot corpu-având aceeaşi soartă.
Şi sângele îmi fierbe-n vene şi astăzi toţi morţii sunt vii,
Căci iadurile s-au deschis şi sunt mormintele pustii.

Iar spirite neliniştite au fost gonite-n întuneric
Căci soarele-a apus pe veci,înspăimântat şi cadaveric.
Doar sufletu-mi abandonat,uitat de vraci în libertate
Va rătăci printre suspine şi va domni-n eternitate.