23 septembrie 2009 Nebun

Simt cum iadul mă apasă
Chin mă tace-ncet şi trist,
Dar după perdeaua trasă
Mă descopăr,masochist.

Frânt cadavru descompus.
Moare plumbul tot din vene;
Sclavul tău,nebun supus
Mă sacrific în catrene.

19 septembrie 2009 Străini...

Suntem doi străini de veacuri,
Doi străini în mut tablou,
Într-un doliu vag de glasuri
Ce-mpărţim un vechi cavou.

Suntem doi necunoscuţi...
Sentiment morbid ne vede
Prin grele veacuri trecuţi
Surd mormântul ne revede.

17 septembrie 2009 Trist poet...

Două măşti pe viu perete,
Situate-n trist amurg...
Picături de sânge-mi curg
Şi le beau,că-mi este sete.

În decorul greu,haotic
Trist poet,plin de mister
Rătăcind în scurt eter
Nu-mi găsesc ecoul gothic.

Ţin captiv un sentiment
Căci nebun mă ştie iadul.
Dur mă taie sadic gândul
Şi mă curge instrument.

Mute voci de îngeri zbiară,
Spirite-n chemări schelete...
M-am pierdut printre regrete
Trist poet,ucis de fiară.

14 septembrie 2009 Dor de moarte...

Ce dor de moarte mă apasă...

Şi ce târziu mi-e gându'-acum,

Cu suflet prefăcut în scrum

Ce dor de moarte mă apasă...

Un dor de moarte mă cuprinde...

Iar sufletul mi-e-nvolburat,

În neagră ramă încadrat

Un dor de moarte mă curpinde...

Când dor de moarte mă apucă...

Mă strâng grotesc în vag schelet

Şi sângele-mi curge pe piept

Când dor de moarte mă apucă...

Ce dor de moarte mă apasă...

În cadaveric sânu-mi gol

M-am rătăcit în tristul rol,

Ce dor de moarte mă apasă...

13 septembrie 2009 Dă-mi...

Dă-mi o armă să te-mpuşc,

Dă-mi o gură să te muşc,

Dă-mi un ac să te împung,

Suliţă - să te străpung.

Dă-mi ochi să te pot vedea,

Dă-mi glas să te pot striga,

Dă-mi piele să te pot simţi

Şi-urechi să te pot auzi.

Dă-mi mintea şi sufletul tău,

Dă-mi tot ce ai - să fie-al meu.

Dă-mi tot ce ai ca să te-ndrug,

Dă-mi tot ce-ţi cer - să te distrug!

11 septembrie 2009 De ce?

De ce încerci să mă vorbeşti
Când eu sunt mută toată?
De ce îmi spui că mă iubeşti
Şi-o laşi pe altă dată?

De ce când ochii-mi sunt închişi
Tu vrei să vezi prin mine?
De ce când totul este rău
Nu-mi spui că este bine?

De ce mă verşi pe jos,în praf
Şi-apoi te faci că plouă?
De ce când strig să mă ajuţi
Tu mă fărâmi în două?

De ce mă speli cu sânge sec
Şi nu mă mai usuci?
De ce nu-ncerci atunci când plec
De mână să m-apuci?

De ce nu-ţi pasă nepăsarea
Şi colbul ce se-adună?
De ce m-alungi în rupt ecou
Şi uiţi de mine-o lună?

8 septembrie 2009 Absurd.

Mă vrei când nu mă poţi avea,
M-asculţi când nu pot cuvânta.
Mă taci pe şoapte mute,reci,
Mă minţi,dar nu te las să pleci.

Mă zbieri pe portative surde,
Mă cerţi când nimeni nu aude.
M-auzi când gura-mi este mută,
Mă coşi cu aţă neagră,ruptă.

Mă laşi să cad în greu abis,
Mă bântui zi şi noapte-n vis,
Mă arzi în flăcări infinite,
Mă-neci în ape prăfuite.

Mă spargi în cioburi mult prea mici,
M-arunci şi nu mă mai ridici.
M-ascunzi în nori eterni şi grei
Şi când mă ai,nu mă mai vrei.

7 septembrie 2009 Iluzii...

Paradis sau infern?
Muritor sau etern?
Spirit sau fiinţă?
Dor sau suferinţă?

Un urlet,dar şoptit.
Pierdut,dar regăsit.
Sfârşit,dar început.
Nimic,dar conceput.

Fals şi halucinant.
Iluzii şi neant.
Real şi ireal.
Atipic şi banal.

4 septembrie 2009 Pustiu...

Pustiu sunt azi ca-ntotdeauna
Şi sufletu-mi este pustiu,
Dar poate că e prea târziu -
Pustiu voi fi întotdeauna.

Pustiu sunt azi,voi fi şi mâine
Sunt singur,sunt al nimănui.
Privesc în inima oricui,
Dar nimeni nu-i pustiu ca mine.

Pustiu sunt azi,voi fi mereu
Căci singur sunt în astă lume,
Pot să privesc întreaga culme
Dar sunt pustiu şi mi-este greu.

3 septembrie 2009 Spune-mi că vii...

Şoapte în noapte,
În ceas târziu...
Spune-mi că vii...
Cum să nu viu?

E frig şi-ntuneric
Şi totu-i pustiu...
Spune-mi că vii...
Cum să nu viu?

Totul pare-un joc,
Un fel de pariu...
Spune-mi că vii...
Cum să nu viu?

1 septembrie 2009 Castelul pustiu.

În vârf de deal,prin norii grei de ceaţă,
Unde pământul ud susţine stânci de gheaţă,
Acolo,în norii mari şi groşi de fum
Se află un castel,pustiu,în cap de drum.

Şi zeci de turle-nalte îl împodobesc
Şi turnuri îl ridică spre înaltul ceresc;
Perdelele-i acoperă ferestrele gigante
Castelului pustiu cu scările neante.

Prin negura cea deasă care îl înconjoară,
Nevizitat decât de câte-un corb sau cioară,
Stă singur,bântuit de spirite pierdute
Castelul cel pustiu cu umbrele lui mute.