22 mai 2012 Iubire sacră, iubire profană…

În afundul firii mele zvârcolite de furtună
se tot ceartă mut religii şi mă-ndeamnă-n dumnezeu,
Însă-n mintea mea cea slută contradicţii se adună
căci de când iubescu-ţi fiinţa parc-am devenit ateu.


(dacă-i să existe-un zeu,
tu eşti dumnezeul meu.
dacă e să nu existe,
sunt pe veci al tău ateu.)

6 au comentat:

Ioana Filipaş spunea...

Ultimele două versuri m-au transformat în philosoraptor :) Stau și mă gândesc dacă e sau nu paradox în ce scrie acolo. Dincolo de asta, ți-am mai spus că-mi place cum scrii? ;)

Unknown spunea...

ce sa mai zic.. mai e ceva de zis?

T. spunea...

Superb! Ai rămas neschimbată de când te-am citit ultima dată (spre ruşinea mea a trecut ceva timp). >:D<

Lola. spunea...

mersi, copila! >:D< si stai linistita, ca abia am io timp sa-mi intru pe blog, deci nu pot avea pretentii de la altii

Adela spunea...

Se întâmplă uneori să uităm de Dumnezeu pentru a venera omul,pentru a ne venera pe noi.Scrii frumos!

Snow spunea...

Bravo!!

Trimiteți un comentariu

Exprimă-ţi părerea!