În afundul
firii mele zvârcolite de furtună
se tot ceartă mut religii şi mă-ndeamnă-n dumnezeu,
Însă-n mintea mea cea slută contradicţii se adună
căci de când iubescu-ţi fiinţa parc-am devenit ateu.
(dacă-i
să existe-un zeu,
tu
eşti dumnezeul meu.
dacă
e să nu existe,
sunt
pe veci al tău ateu.)
6 au comentat:
Ultimele două versuri m-au transformat în philosoraptor :) Stau și mă gândesc dacă e sau nu paradox în ce scrie acolo. Dincolo de asta, ți-am mai spus că-mi place cum scrii? ;)
ce sa mai zic.. mai e ceva de zis?
Superb! Ai rămas neschimbată de când te-am citit ultima dată (spre ruşinea mea a trecut ceva timp). >:D<
mersi, copila! >:D< si stai linistita, ca abia am io timp sa-mi intru pe blog, deci nu pot avea pretentii de la altii
Se întâmplă uneori să uităm de Dumnezeu pentru a venera omul,pentru a ne venera pe noi.Scrii frumos!
Bravo!!
Trimiteți un comentariu
Exprimă-ţi părerea!